Femeia ca un câmp de luptă

Am văzut în seara asta, în sala Teatru Cub a Naționalului ieșean, unul dintre cele mai bune spectacole jucate aici în ultimii ani. Sub ochii lui Matei Vișniec, prezent la premieră, regizorul Botond Nagy a gândit un spectacol în care rolul psiholoagei americance, Kate, e jucat nu de unul, ci de 3 actrițe: Livia Iorga; Mălina Lazăr - care face iar un rol memorabil; respectiv Diana Roman, cu talentele ei muzicale, fiecare conturând un aspect diferit al personajului, care devine astfel mai complex, mai interesant. Foarte expresivă e și Andreea Boboc (care o joacă pe Dorra), mai ales în timpul acceselor de furie, unde construiește foarte bine tensiunea.

Imagini din spectacol

Textul lui Vișniec, deja canonic pentru teatru vizavi de reprezentarea violului etnic sistematic din timpul războiului din Bosnia, are peste 20 de montări în România. Scris în franceză în 1996, la mai puțin de un an de la sfârșitul războiului (acordurile de la Dayton din noiembrie 1995), a avut premiera mondială în același an, la Festivalul de la Avignon, în regia autorului.

În România a avut impact ceva mai târziu, totuși foarte puternic după 2000, mai ales în montări feminine (Cristina Modreanu, Gianina Cărbunariu etc.) și în contexte în care se discutau violența domestică și traumele războiului asupra femeilor.

Corpul femeii ca un câmp de luptă

Violul ca armă de război a fost folosit sistematic mai ales împotriva femeilor bosniace. Potrivit estimărilor ONU, între 20.000 și 50.000 de femei au fost violate, iar multe dintre cele care au rămas însărcinate au fost ținute în lagăre până în lunile 6-7, ca să nu mai poată avorta.

Piesa lui Vișniec aparține valului feminist al anilor 1990–2000, care mută accentul de la femeia ca victimă „pasivă” la femeia ca „teritoriu de război”. Trupul femeii devine spațiul în care bărbații (soldații, națiunile, religiile) își duc războaiele simbolice și reale. În Europa de Est și în teatrele francofone/anglofone, piesa lui Vișniec este considerată textul-cult al feminismului balcanic și post-iugoslav, alături de cărțile Slavenkăi Drakulić și de filmele lui Jasmila Žbanić (Grbavica, 2006).

Fraza din piesa lui Matei Vișniec („Femeia e un câmp de luptă pe care bărbații se omoară între ei cu armele lor”) a devenit exprimarea standard (de la articole până
la rapoarte ONU) când se face referire la violurile sistematice din Ucraina (din 2022 până în prezent).

În 1995, cu un an înaintea lui Vișniec, Sarah Kane scrie Blasted, o piesă construită pe ideea că violul civil este extensia războiului. Eve Ensler, în piesa Necessary Targets (tot din 1996) folosește o frază asemănătoare: „Women’s bodies have become the battlefields of this war.“ Romanul lui Slavenka Drakulić din 1999, cea mai cunoscută carte despre lagărele în care au avut loc violurile din Bosnia, ecranizată în 2010, are și el o frază asemănătoare: „Corpul meu devenise câmpul de luptă”. Iar în eseul din 2003, Regarding the Pain of Others, Susan Sontag citează și parafrazează ideea lui Vișniec: „Women’s bodies are the continuation of the battlefield.“

De unde vine totuși ideea corpului ca un câmp de luptă

Eu recunosc că am recunoscut expresia nu din teatru, ci dinspre arte vizuale. Barbara Kruger este una dintre cele mai importante artiste feministe contemporane care a folosit exact ideea frazei „corpul femeii ca un câmp de luptă” într-o lucrare iconică din 1989 - Untitled (Your Body Is a Battleground) - pe care am văzut-o la Tate Modern sau The Broad (LA). Lucrarea a fost creată special ca poster pentru Marșul Femeilor de la Washington (9 aprilie 1989), în apărarea dreptului la avort (împotriva deciziilor care amenințau dezicia Roe v. Wade din 1973). A fost tipărită în mii de exemplare și lipită pe străzi și a devenit simbolul global al feminismului pro-choice. După răsturnarea Roe v. Wade în 2022, lucrarea a reapărut masiv la proteste. Barbara Kruger, care are acum 80 de ani, continuă să refolosească fraza în instalații mari, adaptând-o la crize actuale (războiul din Ucraina, restricții anti-avort, violență de gen).

Barbara Kruger la The Broad