Cu ocazia Nopții Albe a Sinagogilor, ieri am vizitat pentru prima dată Sinagoga Mare din Iași — un loc pe lângă care am trecut de multe ori fără să intru. Sinagoga, construită în 1670, pe un teren ce aparținea Mănăstirii Aron Vodă, este cea mai veche din România și una dintre puținele încă funcționale. O placă de la intrare indică existența unei sinagogi mai vechi, pe la 1580.
Cunoșteam în mare aceste detalii - cu toate că am fost mereu pasionat de istorie, în ultima vreme mai încurc anii - în urma proiectului „Iașul multicultural” pe care l-am dezvoltat între 2018 - 2019, din care au rezultat un site, o aplicație pentru dispozitive mobile și un album în care cei doi cercetători angrenați, regretatul Sorin Iftime și Rodica Pop, au analizat și exemplicat impactul a 10 etnii asupra istoriei și identității (inclusiv arhitecturale și urbanistice) a Iașului.
Clădirea, cu ziduri groase de un metru, are un plan asemănător cu cel al sinagogilor din Galiția - de unde au venit majoritatea evreilor care au rămas în Moldova. Tot un metru e și adâncimea față de nivelul străzii, decizie luată cel mai probabil după un verset psaltic.
După ce am citit inscripțiile din jurul intrării, am pășit pentru prima dată în edificiul a cărei renovare s-a terminat acum aproape 10 ani. De fapt, nu-mi amintesc să fi intrat vreodată într-o sinagogă din țară. Am fost surprins de prima imagine, mai austeră decât m-aș fi așteptat: pereți albi, luminați (prea) puternic de zeci de becurile cu lumină rece ale candelabrelor care atârnau greu deasupra spațiului interior, plin de oameni.
În centru, pe o platformă care am aflat că se numește Bimah, o femeie și un bărbat prezentau diverse obiecte de cult, printre care Tora (sulurile ce conțin primele cinci cărți ale Bibliei ebraice); Talit (un șal de rugăciune, care are 613 ciucuri legați la colțuri, în amintirea numărului similar de porunci) sau Kipa / Kippah (coifură purtată de bărbați pentru a fi cu capul acoperit în timpul rugăciunii, sau permanent, dacă fac parte din comunități ultra-ortodoxe - cum ai văzut și în serialul Unorthodox de pe Netflix).
Odată cu momentele muzicale ale unei formații a comunității evreiești, m-am lăsat încălzit de melodiile viorii acompaniată de pian și percuție, ce aduceau cu niște romanțe. Documentându-mă pentru acest articol, am descoperit că influența este următoarea: popularitatea romanțelor ține de tipul de muzică ce se asculta în comunitățile evreiești în perioada interbelică.
La un moment dat am recunoscut și cântecul Tumbalalaika, povestea unui tânăr evreu care își caută o soție la fel de inteligentă, căreia îi dă să rezolve mai multe ghicitori. Linia melodică a fost adoptată de imnul neoficial al orașului, „Iașule, mândră cetate” pe care, cât eram elevi în clasele mici, ne apucam să-l cântăm în autocar de fiecare dată când ne întorceam din excursie cu clasa și coboram pe Bucium.
Un fragment din Tumbalalaika
Deși între timp s-a discutat mult și au apărut numeroase documente (cărți, filme) și evenimente în care au fost dezbătute relațiile dintre evrei și români (imnul de stat al Israelului are la bază, la rândul său, un cântec românesc), cunoștințele publicului larg sunt, de cele mai multe ori, vagi, dacă nu inexistente. Înainte de al Doilea Război Mondial, 47% din populația Iașului era de origine evreiască, iar numeroase clădiri din oraș - inclusiv dintre cele care se mai păstrează și cu care ne mândrim - au fost ridicate de evrei. Acum, din ce am înțeles, au mai rămas în jur de 100 de membri ai comunității.
La final, vizitatorii au fost serviți cu prăjituri tradiționale evreiești. Cum de când am citit „Revoluția glucozei” încerc să nu mai mănânc dulce pe stomacul gol, m-am abținut, însă am înțeles că au fost foarte bune. Și mi-a plăcut sentimentul de continuitate: într-un oraș care uită repede, există încă locuri care știu să-și spună povestea în liniște.
Legat de subiect, mersi mult! E important să explorăm și apreciem istoria diversă.